O poezie dulce, dulce, pentru toți cei care s-au grăbit

 (ori se grăbesc!)

 să devină majori !

DUIOŞIE 

                                                                     de V. Orheianu              

De ce-am crescut prea mare, Moş Crăciun,
Şi’n cartea ta m’ai sterş dintre copii?
Opreşte săniuţa! Hai, fii bun!
Te-aştept măcar odată să mai vii!

       Azi nu râvnesc la sacul tău din spate
       Şi nici la dulciuri sau la jucării.
       Mi-e dor de tine, mit de bunatate,
       De nerăbdarea de copil, că o să vii.

Mi-e dor de-a ta mustaţă de fuior,
De albul bărbii lungi de vată,
Lipită’n grabă, strâmbă uneori;
De vorba ta blajină, tremurată,

      De duioşia ta când ascultai
      Prinosul meu de poezii, şoptite,
      Atunci când pentru mine coborai
      Pe pârtii cu steluţe troienite.

E mult de-atunci… Azi, straiu-ţi de poveste
L-am regăsit uitat la naftalină.
Nimic din acea vrajă nu mai este;
Doar neaua ca atunci cade’n gradină…

      Printre nămeţi, pe drumul troienit,
      Azi ce n’aş da să-mi vii, moşnege bun!
      Eram atunci atât de fericit!…
      De ce-am crescut prea mare, Moş Crăciun?